About a morning and a dream

Aproape acum 2 ani

(Bianca):

Tocmai mă sculasem şi simţeam atâta fervoare în mine... în toate zâmbetele pe care le dăruiam persoanei din faţa mea.
Stăteam în patul lui. El se îmbrăca. Purta o bluză roşie pe care n-o mai văzusem pâna atunci. Nu-i mai vazusem nici blugii aceia care păreau mai noi, dar nu erau nici en vogue. Însa părul şi-l aranjase cum nu părea că o mai făcuse până în momentul acela. Era senin şi eu eram o copilă. Zâmbeam şi mă afundam tot mai mult în pături, în pături. Nu erau cearceafuri. Era seninătate. Şi un pic de iubire.
Când m-a fixat cu privirea, deja terminase cu îmbrăcatul, iar eu mă gândeam unde-mi fuseseră ochii până în momentul respectiv. Nu văzusem nimic. Actul... totul se pierduse într-un vis dintr-un vis. Am zâmbit din nou. Eram fericită şi el s-a apropiat de mine într-un mod ce sugera protecţie, ocrotire. M-am simţit un copil răsfăţat, iubit. Zâmbeam.
Însă înainte să privim în aceeaşi direcţie şi în sensuri opuse el se uitase în jur. Se uitase la pat. Zâmbea şi el. Se uita la pat. Se uita...
S-a uitat şi apoi m-a fixat după cum spuneam. Era atât de aproape de mine că îi simţeam respiraţia. I-o simţeam ca în realitate, aşa cum am tot simţit-o şi, totuşi, fusesem indiferentă în acele dăţi. Mi-a zis o replică genială:
- Unul din noi este împrăştiat.
Am ştiut că anima-ul lui era un rânjet pofticios atunci.
Am răspuns mediocru şi timid:
- Eu sunt.
Apoi am realizat că, de fapt nu eu eram împrăştiată; eu nu sunt niciodată împrăştiată. Şi mi-am dat seama că el era şi mai puţin împrăştiat decât mine. Totuşi, unul din noi este împrăştiat. Patul era dezordonat...